Zece teze asupra proliferarii Egocratilor – Fredy Perlman (1977)

Zece teze asupra proliferarii Egocratilor – Fredy Perlman (1977)

fredy-perlman-ten-theses-on-the-proliferation-of-egocrats.a4

I

Egocratul – Mao, Stalin, Hitler, Kim Ii Sung – nu este un accident sau o aberatie sau o erupere a irationalului; este personificarea relatiilor actualei ordini sociale.

II

Egocratul este initial un idivid ca oricare: mut si lipsit de putere in aceasta societate lipsita de comunitate sau comunicare, victimizat de spectacol, ‘’neintreruptul discurs al puterii existente despre sine, monologul ei laudaros, auto-portretul puterii in epoca managementului totalitar al conditiilor existente.’’ (Debord). Dezgustat de spectacol, el viseaza la o ‘’fiinta umana eliberata, o fiinta care este si fiinta sociala si un Gemeinwesen.’’ (Camatte). Daca dorintele vor fi puse in practica: la locul de munca, pe strada, in orice moment in care spectacularul ii fura din umanitate, el va deveni un rebel..

III

Egocratul nu isi exprima nepuinta de a construi o comunitate si comunicare in practica; el transforma asta intr-un Gand. Inarmat cu Gandul sau, el este in continuare mut si fara putere, dar nu mai este ca oricare: el este Constient, el poseda Ideea.  Pentru a-si confirma diferentierea fata de multime, el se asigura ca nu se minte singur, trebuie sa fie vazut ca fiind altfel de catre ceilallti – ceilalti care confirma ca este intr-adevar posesorul Gandului.

IV

Egocratul gaseste ‘’comunitate’’ si ‘’comunicare’’, nu distrugand elementele spectaculare pe care le intalneste ci inconjurandu-se de indivizi de genul sau, alte Ego-uri, care-si reflecta Gandul de Aur unui altuia si isi confirma validitatea posesorilor sai. Oamenii Alesi. In acest moment, pentru ca Gandul, daca este sa ramana de aur, atunci este necesar sa ramana la fel: neschimbat si necompromitator; critica si reviziunile sunt sinonime cu tradarea, ‘’Asadar nu poate exista decat ca o polemica cu realitatea. Refuza tot. Poate supravietui doar inghetand, doar devenind din ce in ce mai totalitar.’’ (Camatte). Asadar, pentru a putea continua sa reflecte si sa confirme Gandul, individual trebuie sa se opreasca din gandit.

V

Scopul initial al ‘’fiintei umane eliberate,’’ este pierdut in practica atunci cand este relationat cu constiinta Egocrata, deoarece ‘’consiinta devine ea insasi un tel si se bazeaza pe ea insasi in organizatia care s-a prefacut pentru a dobandi telul propus’’ (Camatte). Grupul admiratorilor mutuali isi prepara un program si un loc de intalnire; el devine o institutie. Organizatia, care poate lua forma unei celule bolsevice sau a uneia naziste, un club de lectura socialist, sau un grup de afinitate anarhist, acest lucru depinzand de circumstantele locale si preferintele individuale, ‘’devine un teren favorabil  pentru o informala dominatie a propagandistilor si a aparatorilor propriei ideologii, specialistii care sunt in general mult mai mediocri cu cat activitatea lor intelectuala consta in repetarea unor adevaruri definitive. Respectul ideologic pentru unanimitatea deciziei a fost per total favorabil autoritatii necontrolate, inauntrul organizatiei, a specialistilor in libertate’’ (a scris Debord in descrierea sa a organizatiilor anarhiste). Respingand ideologic conducerea spectaculara, organizatiile specialistilor in libertate reproduc relatiile spectaculare in practicile sale interioare.

VI

Organizatia care intruchipeaza Gandul isi indreapta ochii catre lume, pentru ca ‘’proiectul acestei constiinte este sa inrameze realitatea in conceptului sau.’’(Camatte). Grupul devine militant.  Are ca scop raspandirea in interiorul societatii relatiile pe care el le are in interiorul sau, una dintre variante putand arata ca in urmatorul exemplu: ‘’In interiorul partidului, nu trebuie sa ramana nimeni in urma atunci cand conducerea ordona un ‘’mars inainte’’, nimeni sa nu se intoarca la dreapta atunci cand ordinul este la ‘’stanga’’.(un lider revolutionar citat de M. Velli.) In acest punct specific, continutul Gandului este atat de irrelevant in ceea ce priveste practica ca si geografia Paradisului crestin, pentru ca telul este redus la minim: serveste ca justificare a practicilor represive si ca un instrument de santaj. (Exemple: ‘’Devierea de la ideologia socialista, oricat de putin, inseamna intarirea ideologiei burgheze.’’ Lenin, citat de M. Velli; ‘’Atunci cand ‘libertarienii’ in mod scandalos isi bat joc de altii, pun in discutie maturitatea si daruirea fata de schimbarea sociala’’ un ‘’anarhist’’ intr-o scrisoare catre The Fifth Estate.)

VII

Organizatia militanta se extinde prin conversie si manipulare. Conversia este tehnica bolsevismului si al anarhismului misionar: misiunea explicita a militantului este sa introduca constiinta in interiorul clasei muncitoare(Lenin), ‘’ideile noastre sa ajunga la oamenii muncii’’ (un ‘’anarhist’’ in ‘’The Red Menace’’, Toronto). Dar misiunea speciala a militantului, si scopul practic al activitatii sale, este sa afecteze activitatea muncitorilor, nu gandurile lor. Conversia este una de success daca muncitorii, oricare ar fi ideile lor, incep sa plateasca bani luna de luna si daca se supun chemarilor la actiune ale organizatiei (greve, demonstratii, etc.).  Scopul explicit al Egocratului este sa stabileasca propria (si a propriei organizatii) hegemonie asupra unui numar mare de indivizi, sa devina liderul unei mase de urmaritori. Acest tel devine cinic explicit atunci cand militantii sunt nazistii sau stalinistii (sau o combinative intre cele doua cum ar fi Partidul Muncii al Statelor Unite).  Conversia deschide drumul manipularii, minciunii sfruntate. Specific acestui model, recrutarea sustinatorilor este un tel explicit iar Ideea inceteaza in a mai fi o stea fixa, perfecta si de neatacat; Ideea devine o biata unealta spre drumul spre un tel explicit; ceea ce recrutii trebuie sa urmareasca este Ideea cea buna; Ideea devine un colaj cinic construit bazat pe fricile si chestiile pe care potentialii recruti le au; promisiunea maxima este anihilarea tapilor ispasiori: ‘’contra-revolutionarilor’’, ‘’anarhistilor’’, ‘’agentilor CIA’’,’’evreilor’’, etc.  Diferenta dintre manipulatori si misionari este una teoretica; in practica ei sunt contemporani in competitia pentru acelasi scop social si ei isi imprumuta tehnicile.

VIII

Pentru a putea propaga Ideea, pentru a converti si manipula, Egocratul are nevoie de instrumente, media, mai precis, exact acele instrumente media pe care le foloseste societatea spectacolului in profunzime. Una dintre justificarile pentru a schimba felul in care este folosita media este urmatoarea: ‘’Media este un monopol al claselor conducatoarea, care le foloseste pentru propriul folos. Dar structurile ei raman ‘’fundamental egalitare’’, si este o datorie revolutionara sa scoatem in evident potentialul continut de ea dar care este momentan pervertit de catre ordinea capitalista. Intr-un cuvant, sa le eliberam…’’ (o pozitie redata de Baudrillard.) Respingerea initiala a spectacolului, dorinta de a se afla intr-o comunitate si de comunicare, a fost inlocuita de dorinta de a avea puterea asupra insasi instrumentelor care anihileaza comunitatea si comunicarea. Ezitarea sau crizele subite de critica sunt date la o parte de santajul organizational: “Leninistii vor castiga daca noi nu acceptam responsabilitatea de a lupta si de a castiga….’’ (‘’The Red Menace’’. Un Stalinist ar spune, ‘’Trotskystii vor castiga…,’’ etc.).  Incepand din acest moment, orice este permis; toate modalitatile sunt bune daca servesc indeplinirii telului propus; si ca o limita absurda, chiar si promotiile si reclamele, activitatea si limbajul a insasi Capitalului, devin justificate de scopul revolutionar:’’Ne concentram masiv pe distributie si promotie… Munca noastra promotionala este variata si costisitoare. Include reclama masiva, vanzari promotionale, cataloage, masute pe care le inchiriem la diferite targuri pe tot cuprinsul tarii, etc. Toate astea costa o cantitate foarte mare de energie si de bani, care ese acoperita de banii generati din vanzarile de carte.’’ (Un ‘’om de afaceri anarhist’’ intr-o scrisoare catre The Fifth Estate.)  Este acest om de afaceri anarhist un exemplu absurd pentru ca este atat de ridicol exagerat sau el este un exemplu solid si continuat mod in traditia ortodoxa a militantei organizate? “Marile banci sunt ‘aparate de stat’ pe care vom fi nevoiti sa le introducem in socialism, si pe care le vom lua gata facute de la capitalism; scopul nostru este sa luam inapoi, sa refacem ideea care a fost mutilata de capitalism, sa o facem si mai mare, mai democratic, chiar si mai cuprinzatoare….” (Lenin, citat de M. Velli.)

IX

Pentru Egocrat, media este doar un mod; scopul este hegemonia, puterea, si puterea politiei secrete. “Piloti invizibili in centrul furtunii populare, trebuie sa o directionam, nu in mod vizibil, dar cu dictatura colectiva a tuturor aliatilor. O dictatura fara emblema, fara titlu, fara un drept oficial, dar mult mai puternica pentru ca nu va avea nimic in comun cu aparentele puterii.” (Bakunin citat de Debord) Dictatura colectiva devine repejor regula unui singur Egocrat pentru ca “daca birocratii luati impreuna decid toate lucrurile, coeziunea propriei lor clase poate fi asigurata doar prin concentrarea puterii lor teroriste intr-o singura persoana.”(Debord).  Odata asigurat succestul afacerilor Egocratului, stabilirea ‘’dictaturii fara un titlu official”, comunicarea nu este numai absenta social; orice incercare locala este in mod deliberat lichidata de politie. Acesta situatie nu este o “deformare” ale “telurilor originale”; este deja prevazut in moduri, in instrumentele ‘’fundamental egalitariane’’ folosite in victorie. “Ceea ce caracterizeaza mass-media este faptul ca ei sunt anti-mediatori, insensibili, faptul ca ei produc non-comunicarea… Televiziunea, doar prin simpla prezenta, este control social acasa. Nu este necesar sa ne imaginam acest control ca fiind periscopul prin care regimul spioneaza viata privata a fiecaruia, pentru ca televiziunea este deja mult mai buna decat atat: se asigura ca oamenii nu isi vor mai vorbi unui altuia, ca sunt definitiv izolati in fata unor dispozitii fara raspuns.’’ (Baudrillard)

X

Proiectul Egocratul este superflu. Modul de productie capitalist si de comunicare deja reduce fiintele umane la simpli spectatori muti si fara putere, victime pasive supuse in mod continuu la “monologul auto-ridicator in slavi” al puterii actuale. Revolutia anti-totalitara cere, nu un alt mediu, ci lichidarea tuturor formelor media, “lichidarea intregii structuri prezente, functionale cat si tehnice, ale modulilor in care ea opereaza sa spunem asa, peste tot pe unde este reflectata forma lor de organizare sociala. La o limita, in mod evident, chiar conceptual de mediu este cel care dispare si care trebuie sa dispara: cuvantul schimbat, schimbarea reciproca si simbolica, neaga ideea si functia unui mediu, a unui intermediar… Reciprocitatea vine din distrugerea acelui mediu.’’ (Baudrillard)

Fredy Perlman 1977

References

  • Jean Baudrillard, Pour une critique de l’economie politique du signe (Paris,

Gallimard, 1972)

  • Jacques Camatte, The Wandering of Humanity (Detroit, Black & Red,

1975)

  • Guy Debord, Society of the Spectacle (Detroit, Black & Red, 1970; 1977)
  • Claude Lefort, Un Homme en Trop: Reflexions sur “L’Archipel de Goulag,”

Paris, Seuil, l976

  • Michael Velli, Manual for Revolutionary Leaders (Detroit, Black & Red,

 

1972),

Continue Reading

Tirania ceasului – George Woodcock

(acesteseu a fost publicat pentru prima oară în War Comentary-ForAnarchism, la mijlocul lui martie 1944)

georgewoodcock

Societatea existentă în vest nu se diferenţiază prin nici o privinţa atât de profund faţă de societăţile timpurii, fie din Europa sau din Vest, aşa cum o face prin concepţia asupra noţiunii de timp. Pentru vechii chinezi şi greci, pentru păstorii arabi sau ţăranii mexicani de astăzi, timpul este reprezentat de procesele ciclice ale naturii, de succesiunea zilelor si nopţilor, de trecerea de la un anotimp la altul. Nomazii şi fermierii au măsurat, şi încă măsoară ziua de la răsărit până la apus iar anul în funcţie de perioada însămânţărilor şi a culegerii recoltei, de căderea frunzelor şi topirea gheţii pe râuri şi lacuri. Fermierul muncea în concordanţă cu forţele naturii, meşteşugarul muncea atât timp cât credea el că este necesar pentru a-şi perfecţiona produsul. Timpul era privit ca un proces natural şi oamenii nu erau interesaţi de măsurarea lui cu exactitate. Din acest motiv, civilizaţii foarte dezvoltate în alte privinţe aveau totuşi cele mai primitive metode pentru a măsura scurgerea timpului: clepsidra cu nisip sau apă, cadranul solar, nefolositor în zilele întunecate, şi lumânarea sau lampa, a căror rest ne-ars de ceară sau ulei indica orele. Toate aceste dispozitive erau aproximative şi inexacte şi deseori deveneau imprevizibile din cauza vremii sau a lenei supraveghetorului. Nicăieri în lumea veche sau medievală nu a existat mai mult de o mică minoritate de oameni preocupaţi de măsurarea timpului în termenii unei precizii matematice.
Cu toate acestea, omul modern din Vest trăieşte într-o lume care funcţionează în conformitate cu simbolurile mecanice şi matematice ale timpului măsurat de ceas. Ceasul îi dictează mişcările şi îi inhibă acţiunile. Ceasul transformă timpul dintr-un proces al naturii într-o marfa ce poate fi măsurată, cumpărată si vândută precum săpunul şi stafidele. Şi pentru că fără nişte mijloace de măsurare exactă a timpului, capitalismul industrial nu s-ar fi putut dezvolta şi nu ar fi putut să continue să exploateze muncitorii, ceasul reprezintă un element de tiranie mecanică în viaţa oamenilor moderni, mai puternic decât orice exploatator individual uman sau orice altă maşinărie. Este important să urmărim procesul istoric prin care ceasul a influenţat dezvoltarea socială a civilizaţiei europene moderne.
Este un fapt frecvent în istorie ca o cultură sau civilizaţie să dezvolte un dispozitiv care mai târziu va fi folosit pentru distrugerea sa. Vechii chinezi, de exemplu au inventat praful de puşcă, care a fost dezvoltat de experţii militari din Vest, şi în cele din urmă a dus la distrugerea civilizaţiei chineze de către puternicii explozibili ai războiului. În mod similar, realizarea supremă a ingeniozităţii meşteşugarilor din oraşele medievale ale Europei, a fost inventarea ceasului mecanic, care prin schimbarea radicală a conceptului de timp, a asistat creşterea capitalismului exploatator şi distrugerea culturii medievale.
Prin tradiţie, ceasul a apărut în secolul al XI-lea, sub forma unui mecanism ce făcea clopotele să bată la intervale regulate de timp în mânăstiri, care prin viaţa strictă pe care le-o impunea locatarilor, erau echivalentul social din Evul Mediu al fabricilor din ziua de azi. Totuşi, primul ceas autentic a apărut în secolul al XIII-lea şi abia în secolul al XIV-lea ceasurile au devenit ornamente obişnuite pentru clădirile publice din oraşele Germaniei.
Aceste ceasuri timpurii, ce funcţionau pe bază de greutăţi nu erau foarte precise, şi abia în secolul al XVI-lea a fost obţinută o precizie remarcabilă. În Anglia spre exemplu, ceasul de la Hampton Court, fabricat în 1540, este considerat a fi primul ceas precis din ţară. Însă chiar şi precizia ceasurilor din secolul al XVI-lea este relativă, deoarece erau dotate doar cu ace ce indicau ora. Ideea de a măsura timpul în minute şi secunde a fost preocuparea matematicienilor timpurii încă din secolul al XIV-lea, dar abia inventarea pendulului în 1657 a oferit destulă precizie pentru adăugarea minutarului, iar secundarul nu a fost adăugat până în secolul al XVIII-lea. Trebuie avut în vedere că aceste două secole au fost cele în care capitalismul s-a răspândit în asemenea grad, încât a fost capabil să profite de revoluţia industrială a tehnologiei pentru a-şi impune dominaţia asupra societăţii.
Aşa cum a evidenţiat Lewis Mumford, ceasul reprezintă maşina-cheie a erei maşinăriei, atât pentru influenţa pe care o are asupra tehnologiei, cât şi pentru influenţa asupra obiceiurilor oamenilor. Din punct de vedere tehnologic, ceasul a fost prima maşinărie cu adevărat automată care a devenit importantă în viaţa oamenilor. Înainte de această invenţie, maşinăriile obişnuite erau de aşa natură încât funcţionarea lor depindea de o forţă externă şi nesigură, precum forţa musculară a oamenilor sau animalelor, a apei sau a vântului. Este adevărat că grecii inventaseră o serie de maşini automate primitive, dar acestea erau folosite, precum motorul cu aburi a lui Hero, pentru a obţine efecte  „supranaturale” în temple sau pentru amuzamentul tiranilor oraşelor Levantine. Însă ceasul a fost prima maşinărie automată ce a obţinut o importanţă publică şi o funcţie în societate. Fabricarea ceasurilor a devenit industria din care oamenii au învăţat elementele fabricării maşinăriilor şi au obţinut îndemânarea tehnologiei necesară producerii maşinăriilor complicate ale revoluţiei industriale.
Ceasul a avut o influenţă mult mai radicală asupra societăţii decât orice altă maşinărie ducând la regularizarea şi înregimentarea vieţii necesare pentru obţinerea cu rezultate maxime a unui sistem industrial exploatator. Ceasul a oferit mijloacele prin care timpul -un concept atât de evaziv – încât nici o filozofie nu i-a stabilit încă natura-poate fi măsurat în mod concret prin formele mai tangibile ale suprafeţei oferite de circumferinţa unui cadran de ceas. Timpul ca durată nu a mai fost luat în seamă, iar oamenii au început să vorbească şi să gândească despre „lungimi” de timp, aşa cum ar fi vorbit despre lungimea unei bucăţi de pânză. Aşa că, timpul fiind acum măsurabil în simboluri matematice a ajuns să fie privit ca o marfă care poate fi cumpărată şi vândută la fel ca orice altă marfă.
Noii capitalişti, în special, au devenit foarte conştienţi de timp. Timpul, aici reprezentând truda muncitorilor, era privit de ei aproape ca şi cum ar fi fost principala materie primă a industriei. „Timpul înseamnă bani” a devenit unul din sloganele-cheie ale ideologiei capitaliste, iar metronomul a devenit cel mai important dintre noile tipuri de oficialităţi introduse de distribuţia capitalistă.
În primele fabrici, patronii mergeau atât de departe încât îşi manipulau ceasurile sau făceau ca fluierele din fabrică să se declanşeze la timp greşit pentru a le fura angajaţilor puţin din această nouă marfă valoroasă. Mai târziu aceste practici au devenit mai puţin frecvente dar influenţa ceasului a impus o regularitate asupra vieţii majorităţii oamenilor ce nu a fost cunoscută mai înainte decât în mânăstiri. De fapt, oamenii au devenit ca nişte ceasuri trăind după o regularitate repetitivă ce nu se aseamănă deloc cu viaţa ritmică a unei fiinţe din natură.
Oamenii au devenit, aşa cum spunea expresia victoriană „precişi ca mecanismul unui ceas.” Numai în zonele rurale, unde viaţa oamenilor era încă influenţată de ciclul vieţii animalelor şi plantelor, precum şi de forţele naturii, o mare parte a populaţiei nu a sucombat în faţa ticăitului mortal al monotoniei.
La început, această noua viziune asupra timpului, această noua regularizare a vieţii, le-a fost impusă forţat săracilor de către stăpânii posesori de ceasuri. Sclavul din fabrică reacţiona trăind în timpul său liber cu o iregularitate haotică ce caracterizează bodegile înecate de gin ale industrialismului secolului al XIX-lea. Oamenii îşi căutau refugiul în lumea atemporală a băuturii sau a inspiraţiei Metodiste. Însă treptat ideea de regularitate s-a adâncit printre muncitori. Religia şi morala secolului al XIX-lea au contribuit la proclamarea păcatului de a „pierde timpul”. Introducerea ceasurilor produse în masa în anii 1850 a răspândit conştiinţa timpului pentru cei ce anterior abia reacţionau la stimulul deşteptătorului sau a fluierului din fabrică. În biserici şi în şcoli, în birouri şi în ateliere, punctualitatea era prezentată ca fiind cea mai mare dintre virtuţi.
Din această dependenţă slugarnică faţă de timpul mecanic, care s-a răspândit înşelătoare în fiecare clasă socială în timpul secolului al XIX-lea, s-a născut înregimentarea demoralizatoare a vieţii ce caracterizează munca din fabricile de azi. Cel care nu se conformează va trebui să facă faţă dezaprobării societăţii şi mizeriei pe plan economic. Dacă întârzie la fabrică, muncitorul îşi va pierde slujba, sau chiar va ajunge la închisoare în ziua de azi (*1944-în timpul introducerii programului de război). Mesele pe fugă, dimineţile şi serile pierdute în trenuri şi autobuze, constrângerea de a munci conform unor orare, toate contribuie la probleme digestive şi nervoase, la distrugerea sănătăţii şi scurtarea vieţii.
Nici înşelătoria financiară a regularităţii nu duce pe termen lung la eficienţă mai mare. Într-adevăr, calitatea produsului este de obicei mult mai slabă pentru că patronul, ce priveşte timpul ca pe o marfă pentru care trebuie să plătească îl forţează pe operator să menţină o asemenea viteză, încât munca lui va fi în mod sigur de mântuială. Criteriul devine cantitatea în locul calităţii, plăcerea este îndepărtată din muncă, iar muncitorul la rândul său, urmăreşte ceasul, preocupat doar de vremea în care va putea evada în puţinul şi monotonul timp liber ce caracterizează societatea industrializată, ajungând să îşi „omoare timpul” îndopându-se cu atât divertisment mecanizat şi programat (cinema, radio, ziare) cât îi permite salariul şi oboseala. Numai dacă îşi asumă riscurile unei vieţi în voia sorţii sau dacă se bazează pe inteligenţa sa, un om fără bani ar putea să evite să trăiască ca un sclav al ceasului.
Problema ceasului este în general, similară cu cea a oricărei maşinării. Timpul mecanic este folosit ca un mijloc de coordonare a activităţilor într-o societate cu un grad ridicat de dezvoltare, aşa cum o maşinărie este folosită ca un mijloc de a reduce munca inutilă la minim. Amândouă sunt valoroase pentru contribuţia pe care o aduc la funcţionarea societăţii, şi ar trebui folosite în scopul de a-i ajuta pe oameni să coopereze în mod eficient, şi să elimine truda monotonă şi confuzia socială. Dar nici nu ar trebui să domine vieţile oamenilor aşa cum o fac acum.
În prezent funcţionarea ceasului dictează tempo-ul vieţii oamenilor – ei au devenit servitorii conceptului de timp, pe care chiar ei l-au creat, şi de care sunt înfricoşaţi, precum Frankenstein de propriul monstru. Într-o societate liberă şi sănătoasă o asemenea dominare a funcţiilor omului de către ceas ori altă maşinărie nu ar intra în discuţie. Dominarea omului de către propria creaţie este chiar mai ridicolă decât dominarea omului de către om. Timpul mecanic îşi va redobândi adevărata funcţie, aceea de mijloc de coordonare si referinţă, iar oamenii se vor întoarce la o vedere echilibrată a vieţii eliberate de venerarea ceasului. Libertatea absolută implică eliberarea de tirania abstracţiilor, atât cât şi de conducătorii umani.
Continue Reading