Cum sa salvezi lumea in doar zece pasi sau de ce pe nimeni nu intereseaza activismul tau?!?

Cum sa salvezi lumea in doar zece pasi!

(Acest eseu a fost scris intre 2012-2014, el fiind structurat in doua parti, doua tendinte care au urmat rabufnirilor violente dintr-un anumit ianuarie…)

Dupa ce veti citi ghidul nostru cu siguranta ca veti deveni o persoana buna si de viitor.
In primul rand ca sa salvezi lumea ai nevoie de acces la internet, bani sau macar un loc de munca care sa-ti lase destul timp la dispozitie, cunostinte diverse.
Sa incepem:
1.Cont de facebook. Contul de facebook este o unealta de baza pentru a salva lumea! Facebook-ul este locul unde informatiile si activistii pentru salvat lumea de la inec se intalnesc si in mare parte, s-au format, deci, contul de facebook poate fi considerat si o scoala de salvat lumea de la inec.
2.Pe contul de facebook ai grija sa postezi doar lucruri relevante pentru nisa care ti-a fost acordata sau pe care ti-ai ales-o pentru salvat. Daca postezi destule lucruri, intr-un interval sacaitor de scurt de timp, in curand vei avea un public imens de salvatori, care bineinteles vor da like si share oricarui lucru pe care il vei posta doar dupa ce au citit titlul.
3.Cont pe alte retele sociale: Twitter, bloguri, site-uri, etc.
4.Poze pe la vreun protest organizat intre activistii de profesie,
5.Salvatul lumii de la inec fiind o activitate neinduratoare este necesar sa devii isteric si sa incepi sa latri pe conturile deja facute pe diferite retele sociale impotriva romanilor lenesi lasi si hoti care nu fac nimic pentru a se salva de la inec.
6.Pasiunile! Deci, ca un adevarat salvator al lumii tu trebuie sa fii pasionat doar de lucruri sfinte, cum ar fi:fotografia, buddhismul, ghicitul in cafea, vintage, ceai, mancare sanatoasa.
7.Localurile si muzica! Locurile pe care le frecventezi sunt definitorii pentru un salvator al lumii. Nu poti salva lumea daca umbli in bombe gen Argentin, lumea poate fi salvata doar daca umbli in localuri unde berea costa 10 lei (cea mai ieftina) si se asculta rock clasic bineinteles.
8.Nu mai umbla cu oamenii cu care ai copilari, umbla numai cu oamenii care au aceleasi valori castigate pe facebook,
9.Veganism. Un om care salveaza lumea de la inec trebuie, e obligat sa aibe compasiune pentru animalele non-umane. Despre asta o sa discutam mai incolo pe blog, probabil atunci cand va aparea articolul despre straight edge, vegan-hardcore, si alte vietuitoare.
10.Istericale. Fara ele nu poti misca lumea din loc.

De ce pe nimeni nu intereseaza activismul tau?!?

In primul rand pentru ca esti un self-righteous bitch. Mare curva cu impresii. Asta ca sa o spunem drept si de la capul locului, sa nu va aud dupa aceea ca se va plangeti. In al doilea rand pentru ca oricine e preocupat sa-si castige cei 6-11 milioane de la vreo bruta de angajator este prea stresat sa-ti asculte tie peroratiile intelectuale pe facebook despre importanta salvarii balenei albastre. Oricum natura ne arata ca de-a lungul existentei sale, pamantul, dragul de el, a omorat destul de multe specii, asta inainte ca toti cocalarii hausari sa devina activisti pentru salvarea lumii de la inec. Pe scurt, balenei si Pamantului i se rupe in pasipe de activismul tau pentru salvarea lor. Omul nu este decat un pion in planul Pamantului pentru eliminarea unor specii. Sau ale tuturor. Ca orice lucru viu si Pamantul are dreptul la asi alege relatiile. Asa ca nu fiti suparati daca la un moment dat, cu tot activismul vostru pro-energie regenerabila copii vostri vor fi morti.
Al doilea, si aici trebuie sa aprofundam ideea salariului minim in ro-mania. Salariul minim in ro-mania este consecinta anilor in care nimanui nu i-a pasat de nimic in ro-mania. Si aici este o treaba foarte vicioasa pe care o sa o incerc sa o explic. In timp ce tu iti faceai studiile in comunicare, oamenii erau dusi de nas de sindicalisti si diferiti politicieni care s-au tot vanturat pe scaunele puterii. Deci, tu trebuie sa fii atent la ce iti spun eu aici pentru ca asta te priveste pe tine. Deci, in timp ce mama si tatal tau au acceptat saracia si grautatile guvernarii de stanga sau de dreapta doar ca sa te creasca pe tine, situatia in ro-mania a ajuns de o asemenea gravitate incat toate discursurile despre o guvernare buna, o clasa politica noua, sunt superflue. Numai un cretin nu isi da seama dupa sute de ani de guvernare democratica (vb pe plan global) ca singurul lucru care este bine facut de politicieni este sa fure si sa faca afaceri cu corporatiile (de stat sau particulare).
Atat.
Nu e nimic virtuos in a vota un candidat independent propus de diferite ONG-uri.
Nu e nici o virtute in a-ti alege stapanul.
Nu e nici o salvare in politica.
Repeta astea trei fraze pana iti intra bine in cap.

A treia chestie este dedicata veganilor. Oamenii care considera ca daca lumea ar inceta sa mai consume carne toate lucrurile s-ar transforma ca in filmele cu harry potter in bine. Dragele (nu alea care trag vapoare) mele prietene, lumea intreaga este bazata pe o crima impotriva uneia sau mai multor fiinte. Ca tu sa ai tofu pe masa, oamenilor din America de Sud sau Africa le este refuzata vanatoare, le sunt rechizitionate terenurile sau cumparate pe preturi de nimic. Dar nu asta este problema. Cum am spus, oamenii care gandesc prea multe despre salvarea planetei sunt oameni care deja au o situatie materiala buna care sa le permita asemenea ganduri. Ia sa va vad in pula mea pe toti fiind vegani si ducand o viata sanatoasa pe 7 milioane si muncind in constructii. Daca va fut in gat pana va da matele afara va suparati?
Nu imi cer scuze pentru limbajul pe care il folosesc pentru ca nu aveti nici o autoritate in acest text.
Deci, veganismul este o optiune personala, culinara, asa ca lasati nasul ala jos pentru ca nu aveti motive de mandrie ca nu mancati carne. Mancarea e mancare fie ca e o ceafa de porc cu cartofi prajiti fie ca e drob de soia. Pana la urma ar trebui sa va fie rusine, oameni maturi care va laudati cu ce mancati… Chiar asa rau a decazut sistemul nostru valoric, sa ne laudam cu ce mancam?
Am multe de spus despre asta doar ca asta e un articol in care se iau mai multe lucruri la rand asa ca sunt nevoit sa trec mai departe.

Radicalii din 0 care vor burse si abonamente ieftine pentru studenti.
Deci coaie, subiectul asta e creeat de niste oameni confuzi si sustinut de smecheri din cartele sindicaliste, niste tristi de profesie. Cum pula mea, dupa ce iti este oferita sansa de a studia aproape pe gratis la o institutie de stat mai ai tupeu sa ceri in continuare reduceri? Adica eu, contribuabilul care imi iau la muie toata ziua si toata noaptea de la stat, iti platesc tie sa te duci la o scoala aproape pe gratis( aia care sunt la taxa-ghinion de nesansa, d-zeu nu a fost roman, era iarba arsa, etc.) (comparati cu alte tari), iti ofer cazare aproape gratis (nu e vina omului de rand ca toti taranii se viseaza doctori sau PR), diferite reduceri, vii cu tupeu si ceri si mai mult. Pentru nimic. Pentru o promisiune facuta in vara dupa ce cu noroc ai luat bacalaureatul. Si pe care nu o respecta, sau si mai rau, se supara ca cica romania nu le ofera sansa si pleaca in afara trantind usa. Pai stai asa coaie, nu stiai in mortii ma-tii ce conditii exista in tara asta? Ce mortii ma-tii credeai, ca dupa ce termini tu facultatea de limbi straine sectia fino-ugrica vin mortii ma-tii sa-ti dea salariu de zeci de milioane? Pe langa faptul ca ai baut toti anii si deabia iti luai creditele, ti-ai luat diploma de  licenta cu o lucrare facuta de altul. Ai fost si esti o promisiune. Multi nici macar atat nu au fost si nici nu sunt, ei doar fac o facultate pentru ca merg pe principiul (prost) ca toata lumea are.
Deci, du-te-n mortii ma-ti la munca si lasa vaicareala, oricum oamenii care ti-au scris cartile preferate nu au nici o scoala.

Liberalii vechi si noi. Monarhistii si conservatorii lui Caragiale.
Astia sunt un special kind of twisted bastards. Liberalul in general e ala care acum e PR sau doctor, facultati facute pe banii statului, liberalul e ala care are un butic, o mica afacere si care face evaziune si afaceri cu statul doar ca nu recunoaste. E liber inteprinzator. El e omul care creeaza plus-valoare in economia romaneasca. El e omul de baza al societatii romanesti… El de fapt e un muist fripturist. care cu banii obtinuti pe cele doua apartamente vandute acum (care au fost cumparate de tac-su pe vremea lui ceasca, banii obtinuti din diferite combinatii) si-a deschis o firma care are ca  activitate PR si marketing sau cine stie ce alte scamatorii, dar in principal are afaceri cu diferite functii ale statului. Nu ma credeti pe cuvant, cercetati activitatea inteprinzatorilor de succes romani, sa vedeti care, ce si cum fac bani pentru ca dupa aceea sa vina la tv sau sa scrie pe blog despre cum trebuie construita societatea ro-maniei avand ca baza libertatea si respectul pentru clasa mijlocie inteprinzatoare.
Basically, ei vor o piata libera dar sunt primii care striga dupa ajutorul lui atunci cand sunt in cacat. Si sa nu uitam ca multi muncesc in vreo institutie a statului dar sunt liberali sadea.

Monarhistii.
Astia sunt simpatici rau. Chiar nu pot sa ii inteleg. Ii inteleg pe comunisti, pe legionari dar pe astia nu pot si nu am sa pot niciodata. Oare dupa ce sunt nostalgici (in afara de paradele pe care le vad pe la englezi sau la olandezi, doar ca un sistem de guvernare este mult mai amplu decat o banala petrecere data in favoarea reginei o data pe an). Plang dupa opulenta aratata de familia ”regala”? Dupa balele care ii cad din gura regelui Mihai? Sau dupa toti printisorii care apar mai des decat manelistii la tv? Asta ramane de dezbatut.

Conservatorii.
Astia chiar nu au nici o treaba in lumea asta. Astia au o ideologie combinata. Un fel de Consitutionalism american combinat cu un ortodoxim veninos, o pasiune pentru piata libera si o ura profunda pentru UE. Un fel de american dream combinat cu Arsenie Boca(fara legionarismul lui).

 

Continue Reading

Munca – Emil Cioran

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă întro zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescente interne şi de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existenta sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai putin sălbatic. In loc ca omul să tindă la o prezentă strălucitoare în lume, la o existentă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară – a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară.”

Continue Reading

Omul care nu adera la nimic

Făcând recenzia ultimei mele cărţi, Casa Thuringer, în „Monde”, din 11 martie, prietena mea Madeleine Paz declară, categoric, că: „în raport cu alte cărţi ale mele, am scris o carte reacţionară”. Ea adaugă: „Ceea ce rosteşte Istrati nu-i altceva decât o apărare a burgheziei”. Şi concluzia ei este: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!” (Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici de care pomenesc eu însumi, în prefaţa susnumitei cărţi). Apoi Madeleine Paz exclamă: „Cât era de emoţionant Istrati, cât de preţios mesajul său, atunci cîrrd încă nu era decât un povestitor!” Acum zece ani, vorbind despre Mes Departs, în „Les Nouvelles Litteraires”, prietenul Philippe Noel îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr-un motiv cu totul contrar celui al Madeleinei Paz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare. Aşa că, din toate părţile, mi se recomandă acelaşi sfat de-a rămâne la ciubotele mele. Mi se recomandă chiar în clipa când mâna mea abia îşi mai ţine condeiul pe hârtie şi când directorul Sanatoriului, de unde scriu aceste rânduri, mi-a spus făţiş: „Orice zi pe care o trăieşti, o furi morţii!” Madeleine Paz ştie asta. Şi ca să-mi dovedească inima ei bună (bună, fără discuţie!), scrie: „Ah! ştiu bine, că pare neomenesc, cumplit de neomenos să rosteşti adevăruri crude unui om nefericit şi dezamăgit, care zace singur, departe, pe un pat de spital.
Dar, dacă i-ai ascunde sinceră îngrijorare dinaintea atitudinii sale — nu mai puţin surprinzătoare —, n-ar fi să-i aduci mai degrabă, una dintre cele mai grele ofense?” Desigur, da! Ar fi fost cea mai grea ofensă să fiu menajat, pe simplul motiv că sunt pe cale de a-mi încheia socotelile cu viaţa. Iată de ce mulţumesc destinului meu de-a nu fi avut parte de atari menajamente faţă de mine, — menajamente datorate numai oamenilor pentru care exintenţa a fost confortabilă şi o regretă. Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Madeleinei Paz strigându-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un „agent al Siguranţei* şi un „vândut burgheziei”, în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luându-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit.
Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale, pe care le-am cunoscut în viaţă, în acel moment, vitalitatea inea, — care sperie pe doctori, — a primit lovitura de graţie, încetasem să mai cred în frumuseţea celei mai frumoase vieţi, aceea de-a lupta împotriva tuturor şi de-a fi lovit de -ai tăi, dar în acelaşi timp de-a mă simţi înţeles de câţiva, de cei cărora se dator este mai bunul din sine-însuţi. Nu! nu se mai află nici o frumuseţe, nicăieri. Pentru omul sincer, viaţa nu-i decât o escrocherie mârşava! Şi totuşi, nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciună socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomană de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale!
Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o! Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: „Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!” Madeleine Paz scrie: „Atunci când povestea, pur şi simplu, un singur cuvânt al său făcea să ţâşnească revolta; de când vrea să instruiască, o batjocoreşte, într-adevăr, -frumoasă învăţătură într-adevăr, decât aceea care constă în a respinge orice efort de organizare, în a confunda de-a valma victimele şi călăii, în a nega orice speranţă de eliberare, tuturor celor care trudesc, care sângerează şi suferă!”
Ei bine, da!, o repet în faţa întregii lumi: orice „organizaţie” nu foloseşte şi nu va folosi niciodată, decât organizatorilor! Iată ce vreau încă să „povestesc”, înainte de-a muri! Toţi cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. In ciuda ei. în ciuda bunătăţii sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decât revolte comanditate, deşi se întâmpla uneori ca aceşti păstori să-şi frângă şi ei gâtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei, Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte şi dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărţilor ce-mi rămân de scris.
Va fi acolo întreg Adrian Zografi al meu, povestea lui, universal duşmănită: dezrobirea omului prin refuzul de-a adera la tot, absolut tot, chiar la această muncă tehnică, foarte bine „organizată” în dăuna lui, de ambele părţi ale baricadei. Da! trebuie încercată de asemenea reîntoarcerea omenirii, pentru un secol, la viaţa nomadă, la acea viaţă în care societatea n-are nici o putere asupra individului.
Şi dacă aceasta nu-i va reuşi, ei bine!, mai mult: omul să revină la existenţa lui gregară, până la stârpirea neamurilor omeneşti, pentru fericirea tiranilor săi, democraţi sau absolutisti!
Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa mea dintotdeauna.
Anumiţi critici spun, despre ultima mea carte, că eu atribui lui Adrian, adolescent, ideile şi sentimentele mele de astăzi. Greşeală! Viaţa mea — ca să vorbesc ca La Palice, — este cu totul contemporană şi deci uşor de scotocit. Nimeni nu-şi închipuie până la ce punct am fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul care, încă de copil, ghiceşte instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradiţională: a familiei, a societăţii, apoi aceea a idealului de turmă.
Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vârsta de doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pâinea şi să dispun de viaţa mea; am refuzat să fiu sclavul unei singure meserii, practicând prost o duzină; apoi m-am făcut, puţin cam fără voie, inapt serviciului militar şi totuşi încazarmat am ‘făcut toate neghiobiile împotriva propriei mele sănătăţi, reuşind la capătul unei luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpânii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunînd niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăţi sau „organizaţii” profesionale şi, când am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizaţia mai mult de-o lună.
În sfârşit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi câştiga existenţa, n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni. Se află acolo cu ce umple patruzeci de volume, odisee trăită, nu literatură. Puţini oameni au izbutit acest lucru. Şi asta merită a fi povestit. Se va vedea, acolo, cum a fost cu putinţă unui om să nu adere la nimic. Şi cum nu se află aici nimic fenomenal, nimic supraomenesc, sunt convins că ceea ce mi-a fost cu putinţă, mie, va fi posibil tuturor robilor pământului în ziua când se vor sătura să mai fie minaţi de la spate, ca nişte oi.
Nu, Madeleine Paz, nu sunt un „dezamăgit” sau nu o recunosc pentru că dumneata o vrei şi fiindcă eu nu vreau să ader la credinţa dumitale. Dar nu-mi spune că o credinţă nu preţuieşte cât a dumitale.
Ce te face să crezi, că „adevărul” dumitale poate să fie singurul acceptabil şi mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Şi-apoi, această neruşinare de a-mi revela existenţa „celor cari trudesc, cari sângerează şi suferă!” Uiţi că totdeauna am fost şi sunt încă unul dintre aceştia? Este îngăduit să mi se reamintească că „acest domeniu este sfînt?”, că „soarta muncitorilor se joacă acolo?” Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că pentru a cunoaşte puţin „soarta muncitorilor”, a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroen. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineaţa, cu maşina; te lua la prânz ca să dejunezi într-un restaurant drăguţ; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara, ca să te ia şi să te ducă la
frumosul dumitale cămin. După o lună (sau trei) te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să renunţi de-a împărţi „soarta muncitorilor”. Nu, bună prietenă, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urâm, în acelaşi fel. Şi când aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi până în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de „proletarii” Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în „patria muncitorilor”, — când asist, repet, la acest sistem „de-a organiza” lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale. Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la „amărăciunile mele personale” şi să continui a le „poveşti” lumii, luptând singur, sub steagul „omului care nu aderă la nimic”. Dumneata spui că astea sunt „baliverne vechi”, adăugind între paranteze: („căci ele sunt vechi, vechi!). Da!’ „vechi, vechi” şi mereu adevărate!
Din nenorocire! (Panait Istrati) Bucureşti, Sanatoriul Filaret, martie 1933

1 Avea proiectat, în continuarea operei, seria Operele postume ale lui Adrian Zografi, alcătuită din romane, unde avea să înfăţişeze — între altele — „muncitorul ajuns la cârma puterii, spunând şi lucruri bune şi rele, lucruri destul de noi pentru această „lume nouă”, care a început să se „învechească”. Proiect care nu se realizează, din cauza morţii sale premature. (Text extras din scrisoarea adresată editurii „Rieder”, 10 februarie 1933)..

Continue Reading