Corabia nebunilor – Theodore J. Kaczynski

Corabia nebunilor – Theodore J. Kaczynski

(de Ted Kaczynski, extras din cartea lui Ovidiu Hurduzeu, Unabomber, prin amabilitatea Editurii Logos: http://www.logos.tm.ro/carte.php?id=87)

A fost odată o corabie al cărei căpitan şi ai cărei secunzi, crezându-se atotştiutori în meşteşugul marinăresc, şi-au zis că pot depăşi orice limită. Atât de tare li s-a urcat la cap, încât şi-au pierdut minţile. Au cârmit corabia spre nord şi-au mers, şi-au tot mers, până au ajuns să se strecoare în mod periculos printre iceberguri şi banchize în derivă. Nu s-au întors însă din drum, ci au continuat să navigheze spre nord, intrând în ape din ce în ce mai primejdioase. Iar asta doar pentru că erau în căutare de noi şi noi aventuri care să le dovedească dibăcia într-ale marinăriei.

Pe măsură ce nava atingea latitudini tot mai înalte, pasagerii şi echipajul se arătau din ce în ce mai îngrijoraţi. Au început să se certe între ei, plângându-se de condiţiile în care trăiau.

— Să fiu al naibii, spunea un bătrân lup de mare, dacă asta nu-i cea mai păcătoasă călătorie pe care am întreprins-o vreodată. Puntea e un patinoar de atâta gheaţă; când sunt de cart vântul mă taie ca un cuţit, iar degetele îmi îngheaţă pe parâme. Şi toate astea pentru 5 şilingi amărâţi pe lună.

— Dumneata te plângi? sări o pasageră. Nu pot să dorm noaptea de frig. Femeile primesc mai puţine pături decât bărbaţii. Nu-i corect!

— Chingado! Nu câştig decât jumătate din salariul unui gringo. Ca să rezişti în climatul ăsta e nevoie de hrană multă, iar eu nu primesc porţia care mi se cuvine; un gringo primeşte întotdeauna mai mult. Dar lucrul cel mai rău e că mi se dau ordine în engleză, şi nu în spaniolă.

— Nimeni nu are mai multe motive să se plângă decât mine, interveni un marinar amerindian. Dacă feţele palide n-ar fi luat cu japca pământurile străbunilor mei nici că m-aş fi îmbarcat pe corabia asta… să fiu nevoit acum să înfrunt vânturile arctice. M-aş fi aflat acum într-o canoe, vâslind pe un lac liniştit. Merit o despăgubire. Măcar de m-ar lăsa căpitanul să organizez niscai partide de barbut, să scot şi eu un ban…

— Ieri, secundul m-a făcut „ciochist“. Cred că am dreptul să sug pixul fără să fiu etichetat în fel şi chip.

— Nu numai oamenii au de ce să se plângă, strigă plină de indignare o iubitoare a animalelor. Săptămâna trecută l-am văzut de două ori pe secund lovind cu piciorul câinele corăbiei.

Unul dintre pasageri, un profesor universitar, îşi frângea degetele de indignare:

— Ce îngrozitor! Ce imoral! Rasism, sexism, specism, homofobie, exploatare a clasei muncitoare! Să fie întronată dreptatea socială: plată egală pentru marinarul mexican, mărirea salariilor pentru toţi marinarii, amerindianul să fie despăgubit, femeile să primească acelaşi număr de pături ca şi bărbaţii, dreptul de-a suge pixul să fie garantat şi să înceteze imediat lovirea câinelui!

— Da, da! strigară pasagerii. Da! Da! strigă echipajul. Asta-i discriminare! Ne cerem drepturile!

Un mus îşi drese glasul:

— Staţi aşa! Toţi aveţi motive îndreptăţite să vă plângeţi. Eu cred însă că trebuie să întoarcem de urgenţă corabia din drum, să virăm înapoi spre sud. Dacă ţinem drumul spre nord, mai devreme sau mai târziu corabia va eşua. Salariile, păturile şi dreptul de a suge pixul n-or să folosească la nimic dacă ne înecăm.

Cine să-l bage însă în seamă? Nu era decât un mus…

Din cabina de pe dunetă, căpitanul şi ofiţerii săi îi observau şi le ascultau plângerile. Zâmbeau şi îşi făceau cu ochiul. La un semn al căpitanului, unul dintre ofiţeri coborî în mijlocul adunării, croindu-şi drum printre marinari şi pasageri. Luând o figură gravă, grăi astfel către cei prezenţi:

— Noi, ofiţerii, trebuie să admitem că pe această corabie s-au petrecut lucruri de nepermis. Nu ne-am dat seama cât de gravă este situaţia decât în momentul în care v-am auzit plângerile. Sunteţi oameni de bună credinţă iar noi nu vă dorim decât binele. Dar – ca să vă spun cinstit – pe căpitan nu-l prea scoţi dintr-ale lui, mai e şi tipicar din fire, trebuie împins puţintel de la spate ca să ia decizia de a purcede la schimbări substanţiale. După părerea mea, dacă protestaţi energic – dar paşnic, fără să încălcaţi regulamentul corăbiei – o să reuşiţi să-l scoateţi pe căpitan din imobilismul lui, obligându-l să plece urechea la plângerile dvs. îndreptăţite.

Spunând acestea, secundul se întoarse în cabina de pe dunetă.

Pasagerii şi membrii echipajului huiduiau în urma lui:

— Huo! Reformistule! Stângist ipocrit! Slugă a căpitanului!

Au făcut totuşi cum li s-a spus. S-au adunat la pupa, strigând vorbe de ocară la adresa ofiţerilor şi cerându-şi drepturile:

— Salariu mai mare şi condiţii mai bune de muncă! striga bătrânul lup de mare.

— Acelaşi număr de pături ca şi bărbaţii! striga pasagera.

— Să primesc ordine în spaniolă! striga marinarul mexican.

— Să pot organiza partide de barbut! striga amerindianul.

— Fără „ciochist“ şi alte asemenea vorbe de ocară! striga şeful de echipaj.

— Gata cu loviturile date câinelui! striga iubitoarea de animale.

— Revoluţie, acum! striga profesorul.

Căpitanul şi oamenii lui au ţinut câteva minute sfat. Dădeau din cap aprobator, zâmbeau şi îşi făceau cu ochiul. Apoi, ieşind din cabină, căpitanul anunţă, ca un semn de bunăvoinţă, că salariul bătrânului lup de mare va fi mărit la şase şilingi pe lună; salariul mexicanului va atinge două treimi din cel al marinarilor anglo-saxoni, ordinele de ridicare a pânzelor vor fi date de acum înainte în spaniolă; pasagerele vor primi fiecare câte o pătură în plus; marinarului amerindian i se va permite să organizeze partide de barbut sâmbătă seara; şeful echipajului nu va mai fi numit „ciochist“ atâta timp cât sugerea pixului va rămâne o afacere strict personală, câinele nu va fi lovit decât în cazul în care ar face o mare boroboaţă – să fure alimente din cambuză, de pildă.

Pasagerii şi echipajul au luat concesiile drept o mare victorie, dar în dimineaţa următoare se simţeau din nou nemulţumiţi:

— Şase şilingi pe lună… tot e un salariu de mizerie şi tot îmi îngheaţă degetele când ridic pânzele, mormăia bătrânul lup de mare.

— Tot nu câştig cât un gringo, nici nu primesc destulă hrană pentru acest climat, bombănea marinarul mexican.

— Noi, femeile, tot nu avem destule pături cât să ne ţină de cald, se plângea pasagera.

Ceilalţi exprimau plângeri similare, iar profesorul le găsi pe toate îndreptăţite.

Când s-au potolit, a luat cuvântul musul – de data asta a vorbit mai tare, aşa încât să nu poată fi ignorat cu uşurinţă:

— Este îngrozitor să loveşti un biet căţel pentru c-a furat o bucată de pâine din cambuză; îngrozitor că femeile nu primesc acelaşi număr de pături ca bărbaţii, că bătrânului lup de mare îi îngheaţă degetele; nu văd de ce şeful echipajului n-ar putea să sugă ce şi cât vrea dacă asta-i este pofta. Uitaţi-vă însă cât de mari sunt acum banchizele şi cât de tare s-a înteţit vântul. Trebuie să întoarcem imediat corabia spre sud, dacă ţinem drumul spre nord o să naufragiem şi o să ne înecăm cu toţii.

— O, da, oftă şeful de echipaj, este îngrozitor că navigăm spre nord. Nu înţeleg însă de ce trebuie să mă ascund ca să sug pixul… De ce să mi se spună „ciochist“? Cu ce-s mai buni ceilalţi decât mine?

— E teribil că mergem spre nord, tresări pasagera. Vă daţi seama? Acesta şi este motivul pentru care femeile au nevoie de mai multe pături. Cer un număr sporit de pături pentru femei, acum!

— Este foarte adevărat, spuse profesorul, că navigând spre nord suntem puşi cu toţii la o grea încercare. Dar să schimbăm ruta, să ne îndreptăm din nou spre sud… n-ar fi realist. Nu poţi da timpul înapoi. Trebuie să găsim o soluţie înţeleaptă şi să ieşim din încurcătură.

— Ascultaţi-mă! a strigat musul. Dacă le permitem celor patru descreieraţi de la pupa să-şi facă de cap, o să ne înecăm cu toţii. Dacă reuşim să îndepărtăm primejdia, o să ne putem ocupa şi de condiţiile de muncă, şi de pături pentru femei şi de dreptul de a suge pixul. Mai întâi să întoarcem însă vasul ăsta din drum! Dacă ne strângem câţiva, coacem un plan şi trecem la fapte, cu puţin curaj am putea să ne salvăm. Atacăm pupa, îi aruncăm pe descreieraţi peste bord şi întoarcem vasul spre sud.

Profesorul ridică privirile şi spuse răspicat:

— Nu cred în violenţă. Este imoral.

— Nu-i etic să recurgi la violenţă, spuse şeful echipajului.

— Violenţa mă înspăimântă, tresări pasagera.

În tot acest timp, căpitanul şi oamenii lui trăgeau cu urechea. La un semn al căpitanului, un secund coborî pe punte. Se adresă pasagerilor şi marinarilor, spunându-le că mai erau încă multe de rezolvat pe vas.

— Am realizat progrese mari, spuse el. Dar mai sunt încă multe de făcut. Condiţiile de muncă pentru bătrânul lup de mare continuă să fie grele, salariul mexicanului este mai mic decât al colegului său anglo-saxon, femeile primesc mai puţine pături decât bărbaţii, jocul de zaruri organizat de indian sâmbătă seara nu poate compensa pământurile pierdute de străbunii lui; nu-i corect ca şeful echipajului să se ascundă ca să sugă pixul, cât despre câine, tot mai primeşte câte-un şut în coaste. Eu zic să-l mai îmboldiţi un pic pe căpitan. N-ar fi rău dacă aţi mai pune-o de-un protest – dar fără violenţă.

Secundul se întoarse la ai lui, pe dunetă, în huiduielile pasagerilor şi ale marinarilor, care făcură totuşi ceea ce li s-a spus: se adunară la pupa să protesteze. Vociferau, îşi agitau pumnii în aer, ba chiar aruncară cu un ou stricat – căpitanul se feri însă cu dibăcie.

După ce le-au auzit plângerile, căpitanul şi oamenii lui s-au strâns la sfat. Discutau, rânjeau, îşi aruncau priviri pline de subînţeles.

Apoi căpitanul păşi înainte şi anunţă, sprijinindu-se de balustrada dinspre pupa:

— Bătrânului lup de mare i se vor da mănuşi să-şi încălzească degetele, mexicanul o să primească trei sferturi din salariul unui marinar anglo-saxon, femeile vor primi încă o pătură, indianul va putea organiza jocuri de zaruri sâmbătă şi duminică seara, şefului de echipaj i se va permite să sugă pixul şi în spaţiul public, nimeni nu va mai putea lovi câinele fără permisiunea căpitanului.

Pasagerii şi echipajul sărbătoriră noua mare victorie revoluţionară, dar a doua zi dimineaţa erau din nou nemulţumiţi, plângându-se de aceleaşi lucruri.

De data aceasta musului îi sări ţandăra:

— Nebunilor! Nu vedeţi ce vă face căpitanul, ajutat de ofiţerii lui? Vă ocupă gândurile cu plângerile voastre mărunte despre pături, salarii şi cum e tratată o javră. Drept urmare, nu vă gândiţi la grozăvia cea mare – corabia se îndreaptă tot mai mult spre nord iar noi o să ne înecăm cu toţii. Dacă măcar câtorva dintre voi le-ar veni mintea la cap, ne-am strânge laolaltă şi am ataca duneta. Am putea atunci să întoarcem corabia din drum şi să ne salvăm. Dar voi nu faceţi decât să vă văicăriţi din cauza câtorva probleme meschine – condiţii de muncă, jocul de barbut, dreptul de a suge pixul.

Pasagerii şi echipajul se mâniară la auzul acestor vorbe.

— Meschine?! strigă mexicanul. Consideri că-i firesc să primesc trei pătrimi din salariul unui marinar anglo-saxon? Asta numeşti tu „meschin“?

— Cum îndrăzneşti să spui că doleanţele mele sunt triviale? îl apostrofă şeful de echipaj. Nu ştii cât de umilitor este să-ţi zică lumea „ciochist“!

— Să dai cu piciorul în câine nu-i o „problemă meschină“, exclamă iubitoarea de animale. Este un act inuman, crud, bestial!

— De acord, spuse musul. Problemele acestea nu-s meschine, nici triviale. Să loveşti câinele este un act de cruzime şi brutalitate, e umilitor să ţi se spună „ciochist“. Dar în comparaţie cu problema noastră reală – în comparaţie cu faptul că nava se îndreaptă spre nord, doleanţele voastre sunt într-adevăr meschine şi triviale. Dacă nu întoarcem nava asta din drum cât mai curând, o să putrezim pe fundul oceanului.

— Fascistule! exclamă profesorul.

— Contrarevoluţionarule! sări pasagera.

Rând pe rând, pasagerii şi membrii echipajului îl făcură pe mus fascist şi contrarevoluţionar. După care îl dădură la o parte şi reîncepură ciorovăiala privitoare la salarii, pături pentru femei, dreptul de a suge pixul, tratamentul la care era supus câinele. Corabia s-a tot dus spre nord până când s-a făcut ţăndări între două gheţuri. Şi atunci s-au înecat cu toţii.

Continue Reading